DISCRET S-A SCURS TIMPUL PRIN SCOALA NORMALA
MARCAND DESTINE CU CARE NE MANDRIM.

luni, 12 ianuarie 2009

Castelul vasilian (episodul 2)


Iată, au trecut peste patruzeci de ani de atunci(jurnalul a fost scris in 1965)şi-n faţă îmi apare şi acum atât de clar, icoana Castelului vasilian, în cadrul poeziei în care l-am cunoscut atunci, în splendida zi de toamnă când m-a cucerit bătrânul Iaşi. În faţa uşii principale drumul se desface în două: o parte fuge spre stânga, spre casa de apă, spre grajdurile instituţiei uunde se aflau vite de rasă, adăpostul porcilor de soiuri diferite, adăpostul păsărilor de curte de soiuri exotice, spre droşcărie, toate întreţinute într-o perfectă ordine şi curăţenie; şi mai departe, drumul curat, prunduit, dădea în parcul larg, cu aparate de gimnastică, cu bănci pentru odihnă, aşezate sub adăpostul bogatului frunziş de arţari şi tei, cu pajiştea pe care echipele de oinişti desfăşurau atunci spectaculosul nostru joc naţional. Niciodată un joc n-a fost şi nu va fi în stare să dezvolte mai armonios toate, dar absolute toate părţile corpului, aşa cum o poate face oina, acest joc românesc, întrecând chiar şi vestita gimnastică suedeză. În jurul parcului se întinde pădurea tainică în care nevăzuţii cântăreţi înaripaţi, ascunşi în frunziş, îşi execută repertoriile primăverii, ale verii şi ale toamnei. Aproape de intrarea în parc, spre dreapta, apare între tei clădirea pităriei unde maşina acţionată electric frământă aluatul care ne dă gustoasa pâine fabricată “la noi”… Dacă din faţa intrării principale apuc spre dreapta, ajung în faţa serei în care orhideele şi încă multe varietăţi de nobile flori farmecă ochiul. De aici primăvara apăreau frumoasele exemplare indigene şi altele aduse din împărăţia ţărilor fără iarnă, cu care se împodobea grădina din faţa Castelului Vasilian. În această locuinţă subpământeană a florilor, când gerul crăpa pietrele, florarul Fontana, cu iluziile trăirii sale sub seninul cer al Italiei, fredona cântece de pe meleagurile Lombardiei, ale Padovei, de pe Via Appia, în timp ce mâna-i dibace făcea ordine printre gingaşele vieţuitoare fără glas şi fără pas.
În faţa serei, era locuinţa directorului – o casa frumoasă, albă, visând înecată în trandafiri agăţători, în boschete de tuia şi de liliac… Cotind la stânga, trec prin faţa beciului larg, încăpător, unde în desăvârşită ordine, stau puse la păstrare fructele grădinii, iar mai spre fundul subteranei stau vasele cu porfiriul ce udă mesele elevilor la praznicile naţionale şi creştineşti. Deasupra beciului stă clădirea unde se cresc viermii de mătase. Mai înainte: iată uzina electrică de unde porneşte curentul ce luminează feeric, aşezarea ca-n poveşti, începând de la sălile de clasă, coridoare, subsoluri, capela, infirmeria, grajdurile, baia, sera, garderoba, spălătoria mechanică, până la discretele becuri aşezate pe cele mai tăinuite alei, din grădină. În partea dinspre nord-est se află văioaga unde se adăposteşte stupăria cu zecile sale de şiruri de stupi, mai încolo via, livada de pomi fructiferi şi apoi pădurea de tei, ulmi, jugastri, şi peste ea, în zare, pe fundul unei tainice văi, bisericuţa satului Cârlig, îmbrăcată în iederă, ca străvechile bisericuţe şi capele din Normandia sau Champagnie…
Grigore Sturzu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu