DISCRET S-A SCURS TIMPUL PRIN SCOALA NORMALA
MARCAND DESTINE CU CARE NE MANDRIM.

joi, 22 ianuarie 2009

Viaţa la Castel ( episodul 3)


Viaţa dusă de viitorii luminători şi purtători ai cuvântului de bine de la "Vasile Lupu" era ceva asemănător cu o viaţă militară.Ea curgea cu regularitatea unui cronometru, cu lecţiile care începeau de la ora opt dimineaţa şi se terminau la ora la ora douăsprezece, cu masa ce se lua în vasta sală a sufrageriei, pavată cu mozaic, având deoparte şi de alta cele două rânduri de mese mari, cu feţele de marmură albă, cu pereţii împodobiti de chipurile marilor cugetători ai omenirii şi cu icoana aşezată pe peretele dinspre răsărit. Urmau orele dexterităţilor de după-amiază, apoi orele de mediataţie, până la ora şase, seara, când începea ora de violină. În această oră aveai ocazia să asculţi atâtea melodii! Venea apoi masa de seară, la ora şase, când cele unsprezece plutoane de elevi se adunau în “pătrat”, în curtea interioară, de unde, în cea mai desăvârşită ordine, în pas cadenţat, pe aşternutul lucios de mozaic al coridoarelor, se îndreptau spre sufrageria spaţioasă.
În viaţa noastră de perfectă ordine pe care-o trăiam la Castel exista, însă, o zi pe an, o zi când elevul de la clasa I mergea braţ la braţ cu cel din ultimul an, când elevii aveau învoire în oraş până la ora 12 noaptea… Această zi era 30 Ianuarie- patronul Şcolii “Vasile Lupu” Atunci Castelul se îneca în verdeaţă, flori şi lumină. Coridoarele se aşterneau cu preşuri persane, până sus, la sala de festivităţi ale cărei candelabre electrice erau aprinse până la ultimul bec, luminând ca-n sălile de recepţii domneşti. Serbarea se desfăşura în faţa familiilor profesorilor şi ale celor mai de seamă personalităţi ale Iaşului, era tot ce se poate închipui mai măreţ. Pentru tot Iaşul, 30 Ianuarie era un adevărat eveniment. Masa de la prânz şi seara din această zi era masa banchetelor alese. A doua zi, în orele de dimineaţă nu se ţineau cursuri. Elevii se sculau la ora nouă, iar după amiază erau doar trei ore de dexterităţi

luni, 12 ianuarie 2009

Castelul vasilian (episodul 2)


Iată, au trecut peste patruzeci de ani de atunci(jurnalul a fost scris in 1965)şi-n faţă îmi apare şi acum atât de clar, icoana Castelului vasilian, în cadrul poeziei în care l-am cunoscut atunci, în splendida zi de toamnă când m-a cucerit bătrânul Iaşi. În faţa uşii principale drumul se desface în două: o parte fuge spre stânga, spre casa de apă, spre grajdurile instituţiei uunde se aflau vite de rasă, adăpostul porcilor de soiuri diferite, adăpostul păsărilor de curte de soiuri exotice, spre droşcărie, toate întreţinute într-o perfectă ordine şi curăţenie; şi mai departe, drumul curat, prunduit, dădea în parcul larg, cu aparate de gimnastică, cu bănci pentru odihnă, aşezate sub adăpostul bogatului frunziş de arţari şi tei, cu pajiştea pe care echipele de oinişti desfăşurau atunci spectaculosul nostru joc naţional. Niciodată un joc n-a fost şi nu va fi în stare să dezvolte mai armonios toate, dar absolute toate părţile corpului, aşa cum o poate face oina, acest joc românesc, întrecând chiar şi vestita gimnastică suedeză. În jurul parcului se întinde pădurea tainică în care nevăzuţii cântăreţi înaripaţi, ascunşi în frunziş, îşi execută repertoriile primăverii, ale verii şi ale toamnei. Aproape de intrarea în parc, spre dreapta, apare între tei clădirea pităriei unde maşina acţionată electric frământă aluatul care ne dă gustoasa pâine fabricată “la noi”… Dacă din faţa intrării principale apuc spre dreapta, ajung în faţa serei în care orhideele şi încă multe varietăţi de nobile flori farmecă ochiul. De aici primăvara apăreau frumoasele exemplare indigene şi altele aduse din împărăţia ţărilor fără iarnă, cu care se împodobea grădina din faţa Castelului Vasilian. În această locuinţă subpământeană a florilor, când gerul crăpa pietrele, florarul Fontana, cu iluziile trăirii sale sub seninul cer al Italiei, fredona cântece de pe meleagurile Lombardiei, ale Padovei, de pe Via Appia, în timp ce mâna-i dibace făcea ordine printre gingaşele vieţuitoare fără glas şi fără pas.
În faţa serei, era locuinţa directorului – o casa frumoasă, albă, visând înecată în trandafiri agăţători, în boschete de tuia şi de liliac… Cotind la stânga, trec prin faţa beciului larg, încăpător, unde în desăvârşită ordine, stau puse la păstrare fructele grădinii, iar mai spre fundul subteranei stau vasele cu porfiriul ce udă mesele elevilor la praznicile naţionale şi creştineşti. Deasupra beciului stă clădirea unde se cresc viermii de mătase. Mai înainte: iată uzina electrică de unde porneşte curentul ce luminează feeric, aşezarea ca-n poveşti, începând de la sălile de clasă, coridoare, subsoluri, capela, infirmeria, grajdurile, baia, sera, garderoba, spălătoria mechanică, până la discretele becuri aşezate pe cele mai tăinuite alei, din grădină. În partea dinspre nord-est se află văioaga unde se adăposteşte stupăria cu zecile sale de şiruri de stupi, mai încolo via, livada de pomi fructiferi şi apoi pădurea de tei, ulmi, jugastri, şi peste ea, în zare, pe fundul unei tainice văi, bisericuţa satului Cârlig, îmbrăcată în iederă, ca străvechile bisericuţe şi capele din Normandia sau Champagnie…
Grigore Sturzu

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Castelul vasilian


Fotografie a vechii cladiri
Dragi normalisti, nu-i asa ca nu va cunoasteti prea bine scoala? Pentru a va ajuta sa o cunoasteti publicam in serial cateva fragmente dintr-un jurnal al unui absolvent al scolii noastre: Grigore Sturzu. Nu stim prea multe despre el; a terminat Scoala Normala in 1912, apoi a functionat ca invatator prin Moldova. Dar ne-a ramas de la Grigore Sturzu un minunat jurnal despre scoala pe care a indragit-o, despre colegi si profesori. Cititi si luati aminte!

Până atunci nu mai văzusem Iaşii şi toate câte mi se înfăţişau privirilor mi se păreau din altă lume: Râpa galbenă… Strada Carol cu grădinile ei largi, de o parte şi de alta, cu boschetele lor, tăinuind bănci vopsite în gri, cu aleile tivite cu tufe de coacăză, iasomie şi stânjenei, eleotrop şi regina nopţii, cu fântâni arteziene în faţa caselor bătrâneşti, toate răspândind farmec de poveste veche…
Grădina publică cu teiul purtând un nume ilustru, rondurile cu şiragul de lămpi suspendate care, privite noaptea, de pe dealul Galatei, par o scară cu trepte de aur urcând spre cer; Iaşul cu bisericile –cetăţi…Iaşul cu toate ale sale care te pătrund în fiinţa întreagă, Iaşul în care s-au păstrat urmele atâtora care azi au dispărut demult; Iaşul Cetatea cugetătorilor, a celor ce vor să trăiască din trecutul glorios, din amintirile de odinioară, oraşul generoaselor porniri, al scumpelor suveniruri…
Ziua aceea poleită nostalgic de soarele începutului de toamnă, bătea la poarta sufletului meu ca un târziu regret. Bruma timpurie lăsase urme pe frunzele teilor de la Ronduri, de prin parcuri, din care unele căzuseră în colbul aleilor, în colbul drumului, pe iarba de pe lângă Casa de ape, pe frunzele butucilor de vie cu rod bogat, chihlimbariu, din viile de la Rallet, Bădărău, Burghelea, pe frunzele copacilor ce străjuiesc şoseaua ce duce spre Breazul izvoarelor cu apă minerală. Pe sârmele telefonului, rândunelele începuseră să înşire mărgele. Eram fermecat de cele ce vedeam şi eram trist…
Castelul. După un drum de aproximativ trei kilometri, alături de cea mai dragă şi mai scumpă fiinţă din zilele acelea,tata, iată, la o cotitură a şoselei, ne apare în faţă o poartă grea de fier, de culoare cenuşie, ce se deschide-n două părţi, alunecând cu cele două rotiţe, pe două sferturi de cerc de şină de fier, fixate în beton. În dreapta, casa portarului, curată, ascunsă în dosul unei perdele de zorele cu flori târzii. Mai înainte, pe aceeaşi parte, apare dintre copaci bătrâni, capela, un templu de construcţie solidă, sobru şi totuşi frumos, zidit din cărămidă roşie cu uşi de stejar, artistic lucrat, cu migăloasă sculptură. Mai târziu, intrând în capela aceea, am rămas impresionat de frumuseţea interiorului şi a catapetesmei minunat sculptată în lemn de stejar, închipuind curpenul, frunzele şi rodul viţei de vie. Am aflat, atunci că minunata sculptură era opera măestrei dalte a lui Iosif Moianu, profesorul nostru de lucru manual. Păşind mai departe, tot pe dreapta, o altă daltă a dat viaţă unui nud de femeie, şezând în genunchi, ţinând în tinerele sale mâini vasul închipuind o amforă aplecată, din care ţâşneşte în mijlocul unui bazin, o şuviţă de apă cristalină. Nudul era opera sculptorului V.A. Gheorghiţă, fost elev al Castelului cu câţiva ani în urmă. În stânga, din mijlocul unui havuz circular, o fântână artesiană îşi făcuse o umbrelă multicoloră, din fire subţiri de apă, proiectată pe roşul clădirii infirmeriei, pe spalierii de gutui şi peri, pe boschetul de liliac şi mărgăritărel.
Iată ce curată şi prunduită proaspăt, mărginită de cele două şiruri de castani apare aleea de la poarta de fier, vopsită cenuşiu, până-n uşa principală a clădirii ca-n poveşti! Clădirea mândră, cu patru turnuri, de-o arhitectură specifică, cu pereţii strălucind de albul varului proaspăt, cu acoperişul de dane roşii- la partea din dreapta a clădirii şi tablă argintie, la partea din stânga. Înfăţişarea acestui frumos edificiu, cu liniile sale severe, cu inscripţia de pe frontispiciu, mi-a inspirit atunci, când l-am văzut pentru prima dată plăcerea şi respectul ce-l voi simţi mereu în visările mele, cu gândul plecat înapoi, pe firul anilor trecuţi. Şi mereu vie îmi va rămâne în minte impresia ce mi-a fermecat întreaga fiinţă sufletească din acea toamnă ce mi-a descoperit bătrânul Iaşi cu poezia în care el doarme de veacuri şi care farmecă şi robeşte inimile…!
Mai târziu, când am devenit unul dintre cei ai familiei de la Castel, în nenumărate dăţi, am colindat fiecare colţişor al acestei aşezări minunate, admirând cu tot mai neogoită lăcomie neasemuitele sale frumuseţi…Va urma